Principiul statului de drept, consfințit în art. 1 din Constituție, garantează o justiție penală
echitabilă, fapt ce impune obligația de a supraveghea, în permanență, în ce măsură normele
materiale și procesuale corespund prevederilor constituționale. Prin urmare, asigurarea aplicării
uniforme a normelor penale este un deziderat firesc al oricărui sistem judiciar democratic.
Colaborarea dintre doctrină și jurisprudență este un proces evident și inevitabil pentru
identificarea soluțiilor optimale, ce au ca obiectiv drepturile omului și lupta cu criminalitatea.
Din aceste considerente, procedura penală este numită și un „drept constituțional în acțiune”.
Din punct de vedere al realizării justiției penale, instanțelor judecătorești le revine
prerogative de a se pronunța asupra unei cauze penale concrete, sarcina cea mai controversată în
procesul înfăptuirii justiției penale fiind stabilirea vinovăția ori nevinovăția inculpatului în
comiterea faptelor incriminate acestuia. Astfel, potrivit art.8 alin.(1) Cod de procedură penală,
Persoana acuzată de săvîrşirea unei infracţiuni este prezumată nevinovată atîta timp cît
vinovăţia sa nu-i va fi dovedită, în modul prevăzut de prezentul cod, într-un proces judiciar
public, în cadrul căruia îi vor fi asigurate toate garanţiile necesare apărării sale, şi nu va fi
constatată printr-o hotărîre judecătorească de condamnare definitivă. Din această normă deduce
că doar instanța de judecată, printr-o hotărâre judecătorească poate răsturna prezumția de
nevinovăția de care se bucură persoana, cu alte cuvinte, doar judecătorul este investit prin lege cu
atribuțiile ce-i permit să determine dacă o persoană a comis sau nu o infracțiune concretă și să-i
stabilească pedeapsa penală corespunzătoare.
În acest sens, orice persoană acuzată în comiterea unei fapte infracționale, ai cărei cauze a
fost prezentată spre soluționare unei instanțe de judecată, beneficiază de anumite drepturi și
garanții legale, consfințite în actele normative naționale, cât și în acelea internaționale, precum
este Convenția Europeană a Drepturilor Omului (în continuare CEDO).
În prezenta lucrare considerăm convenit operarea cu noțiunea de act de justiție (sentință,
încheiere, decizie, hotărâre), prin care se aduce la final un proces judiciar și care este investit cu
autoritatea de lucru judecat, din punct de vedere că acesta se adoptă de către instanța de judecată
pe parcursul judecării cauzei penale în fond, în ordine de apel sau de recurs.
Reieșind din faptul că doar instanța de judecată, în numele judecătorul, se poate pronunța
asupra unei cauze penale dedusă judecății, acest proces judiciar este necesar de a fi reglementat
riguros din punct de vedere al asigurării respectării tuturor drepturilor și garanțiilor de care, în
mod normal, trebuie să se bucure o persoană acuzată în materie penală a cărei cauză penală este
dedusă judecății. În acest sens, fiind instituit dreptul fundamental al fiecărui justițiabil, consacrat
în prevederile art.6 al CEDO – „dreptul la un proces echitabil”.
Astfel, urmează să elucidăm detaliile temei abordate din perspectiva garanțiilor ce reies
din prevederile imperative ale Art. 6 CEDO, potrivit cărora " orice persoană are dreptul la
judecarea cauzei sale în mod echitabil, în mod public și în termen rezonabil, de către o instanță
independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî [...] asupra temeiniciei oricărei
acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa [...]".
Interpretând prevederile pre-citate, ajungem la concluzia că hotărârile judecătorești fiind
o expresie a instanțelor de judecată trebuie să corespundă unor criterii atât de fond, cât și de
formă. În acest sens, legislația procesual penală a Republicii Moldova, mai exact prevederile
art.384 prevăd unele condiții de fond a actelor de justiție penală.
Așadar, potrivit acestor prevederi, instanţa hotărăşte asupra învinuirii înaintate
inculpatului prin adoptarea sentinţei de condamnare, de achitare sau de încetare a procesului
penal. Sentinţa se adoptă în numele legii. Sentinţa instanţei de judecată trebuie să fie legală,
întemeiată şi motivată. Instanţa îşi întemeiază sentinţa numai pe probele care au fost cercetate
în şedinţa de judecată.
De aici deducem următoarele condiții de fond ale actelor de justiție penală, acestea
urmând a fi:
1. Legale;
2. Întemeiate;
3. Motivate.
În acest sens, stabilim că caracterul motivator al hotărârii judecătorești penale este o
cerință obligatorie de care trebuie să țină cont judecătorul la etapa întocmirii actului de justiție.
Cu toate acestea, stabilim că motivarea unei hotărâri judecătorești trebuie privită, primordial, ca
fiind obligația instanțelor judecătorești și, doar, în mod subsecvent, ca fiind un drept al
justițiabilului.
Abordăm obligația instanțelor de judecată de a-și motiva hotărârile judecătorești ca fiind
o modalitate de a exclude realizarea unei justiții arbitrare, în sensul că prin motivarea unei soluții
adoptate de către instanță, judecătorul este obligat să pătrundă în esența cauzei și să o examineze
în ansamblu, dând dovadă de maximă diligență și devotament. În acest context, în cauza CtEDO
Grădinar c. Moldovei (08.04.2008, nr.7170/02, par.117), Curtea a constatat violare a art.6 al
Convenției din momentul în care instanțele naționale simplu s-au ales să ignore multiple violări
serioase ale legislației, specificate de instanțele inferioare, precum și să nege o serie de elemente
fundamentale cum ar fi faptul că acuzatul a avut un alibi la presupusul moment al comiterii
infracțiunii.
Obligaţia instanţei de a motiva sentinţa, constă în necesitatea de stabilire a adevărului, iar
judecătorul să-şi formeze convingerea asupra acestui adevăr şi că realitatea este conformă
convingerilor sale. Totodată obligaţia motivării este o garanţie pentru părţi în primul rând,
precum şi pentru alte persoane care pot cunoaşte motivele pentru care judecătorul a pronunţat
sentinţa respectivă. Motivarea este importantă pentru părţi în cazul exercitării dreptului de atac a
sentinţei precum şi pentru instanţele superioare, care să o poată verifica din punctul de vedere al
legaliţăţii şi temeiniciei acesteia.
Potrivit legislației procesual penală a Republicii Moldova actul de justiție este formată
din 3 părți: introductivă, descriptivă și dispozitivul. În cele ce urmează, vom analiza partea
descriptivă a actelor de justiție, aceasta reprezentând miezul/esența actelor de justiție penală, în
cadrul căreia, potrivit art.394 Cod de procedură penală, se prescriu elementele esențiale ale
cauzei. După cum rezultă din alin. (1) al normei nominalizate, partea descriptivă a sentinţei de
condamnare trebuie să cuprindă:
1) descrierea faptei criminale, considerată ca fiind dovedită, indicîndu-se locul, timpul,
modul săvîrşirii ei, forma şi gradul de vinovăţie, motivele şi consecinţele infracţiunii;
2) probele pe care se întemeiază concluziile instanţei de judecată şi motivele pentru care
instanţa a respins alte probe;
3) indicaţii asupra circumstanţelor care atenuează sau agravează răspunderea;
4) în cazul cînd o parte a acuzaţiei este considerată neîntemeiată – temeiurile pentru
aceasta;
5) încadrarea juridică a acţiunilor inculpatului, motivele pentru modificarea învinuirii
dacă la judecată s-a efectuat aşa ceva;
6) menţiunea referitor la recidivă.
La fel, în conformitate cu alin.(2) al art.394 Cod de procedură penală, Instanţa de
judecată este obligată, de asemenea, să motiveze:
1) stabilirea pedepsei cu închisoare, dacă sancţiunea legii penale prevede şi alte
categorii de pedepse;
2) aplicarea unei pedepse mai uşoare decît cea prevăzută de lege;
3) aplicarea unei condamnări cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei;
4) rezolvarea chestiunilor legate de condamnarea cu suspendarea condiţionată a
executării pedepsei sau de aplicarea altor categorii de liberare de pedeapsa penală, prevăzute
în art.89 din Codul penal.
Observăm că legiuitorul a prescris expres ce prevederi trebuie să fie incluse în actele de
justiție, precum și a prevăzut obligația ce-i revine judecătorului referitoare la motivarea
concluziilor sale, în așa mod determinând judecătorul să examineze multi-aspectual cauza
penale.
Menționăm că cerințele cu privire la motivarea actelor de justiție se pot diferenția în
funcție de tipul actului de justiție, astfel, pentru sentințele de achitare, instanța trebuie să
prezinte, în mod obligatoriu, temeiurile pentru achitarea inculpatului, cu indicarea motivelor
pentru care instanța respinge probele aduse în sprijinul acuzării.
Iar, în cazul unei sentințe de condamnare, considerăm că instanța, în baza legislației
pertinente și a materialului probatoriu al cauzei, este obligată să precizeze acele argumente care
să indice asupra veridicității circumstanțelor în care au fost comise faptele incriminate
inculpatului, comportamentul acestuia, motivul, scopul, analizând, în detaliu, structura
componenței de infracțiune ce i se incriminează inculpatului, raportată la circumstanțele de fapt
în care acesta ar fi comis infracțiunea respectivă. ( a se vedea cauza CtEDO Boldea c. României
din 15.02.2007, § 31-34)
Situație similară este și în privința sentinței de încetare a procesului penal, în cadrul
căreia judecătorul este obligat să motiveze temeiurile pentru încetarea procesului penal.
Astfel, instanța este obligată să utilizeze argumente care, cu certitudine, ar indica asupra
vinovăție sau nevinovăției inculpatului, ori asupra necesității încetării procesului penal și, care,
trebuie să fie în măsură de plauzibile pentru a exclude interpretarea defectuoasă a soluției
adoptate de către instanța de judecată.
Obligaţia de motivare a hotărârilor judecătorești face parte din setul de garanții stabilite
pentru existenţa unui proces echitabil. Conform jurisprudenţei CEDO, expuse în cazurile
aplicării art.6 al Convenţiei, o hotărîre motivată demonstrează că părţile au fost auzite în cadrul
procesului penal, oferă posibilitatea ca această hotărîre să poată fi verificată în cadrul căilor de
atac şi oferă posibilitatea persoanelor interesate de a pregăti o cerere de apel sau recurs.
(Suominen c. Finlandei (2003) § 37, Kuznetsov şi alţii c. Rusiei (2007) § 85.).
Motivarea insuficientă a hotărârilor, indiferent de instanța judecătorească care le emite,
este o problemă serioasă a sistemului judecătoresc din Republica Moldova. Din cauza motivării
deficitare a hotărârilor judecătorești, Republica Moldova a fost condamnată de Curtea Europeană
a Drepturilor Omului (CtEDO) în cel puțin 13 dosare, inclusiv în două dosare asupra cărora
înalta curte s-a pronunțat în anul 2020 (Cauza CtEDO Furtună c. Moldovei cu nr.54104/07 și
Cauza CtEDO Covalenco c. Moldovei cu nr.72164/14). Pe baza evaluării jurisprudenței CtEDO
pe cauzele moldovenești, CRJM a raportat cel puțin 27 de încălcări ale obligației de a motiva
mandatele de arest, cel puțin 13 încălcări ale obligației de a motiva hotărârile privind fondul
cauzei și cel puțin 40 de încălcări ale obligației de a justifica în mod convingător casarea
hotărârilor judecătorești irevocabile. În perioada 2018 – 2021, CtEDO a emis peste 20 de
hotărâri în care a constatat astfel de încălcări, ceea ce demonstrează că problema motivării
deficitare nu este din domeniul trecutului. De fapt, motivarea insuficientă a hotărârilor
judecătorești pare să fie cea mai frecventă problemă evidențiată în prezent de CtEDO. 5
Cu toate, acestea, ajungem la ipoteza că legiuitorul a prevăzut obligația de motivare a
actelor de justiție, însă nu a reglementat expres gradul de motivare pe care trebuie să-l utilizeze
judecătorii. În elucidarea acestui aspect suntem susținuți de către jurisprudența națională și
internațională, de actele internaționale cu caracter consultativ, precum și de prevederile
doctrinare.
În această ordine de idei, potrivit § 3 al Avizului nr.11 din 2008 al Consiliului
Consultativ al Judecătorilor Europei (CCJE) privind Calitatea hotărârilor judecătorești, O
motivaţie clară în acest sens sînt cerinţele fundamentale înaintate faţă de hotărîrile
judecătoreşti, a căror respectare constituie un aspect important al dreptului la un proces
echitabil. Articolul 6 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor şi Libertăţilor
Fundamentale ale Omului (în continuare – CEDO), de exemplu, dispune obligaţia statelor de a
institui instanţe independente şi imparţiale şi de a promova instaurarea unor proceduri eficiente.
Îndeplinirea acestei obligaţii capătă sens cînd are drept rezultat împuternicirea judecătorilor de
a administra în mod just şi corect justiţia, atît în drept, cît şi în fapt, în avantajul strict al
cetăţenilor. O hotărîre judecătorească de calitate este cea care conduce la un rezultat bun – cîtă
vreme judecătorul dispune de mijloacele necesare atingerii acestui scop – în mod echitabil,
rapid, clar şi definitiv.
În pofida faptului că nu este dată o definiție legală a caracterului motivator al hotărârii
judecătorești, acesta îl percepem ca fiind, un caracter distinct și o condiție de fond al actelor de
justiție, compus dintr-un ansamblul de argumente, teze, principii, replici, raționamente în
susținerea sau combaterea acuzațiilor înaintate spre soluționare instanței, precum și a mijloacelor
de apărare, prescrise în conținutul hotărârii judecătorești penale.
Cu alte cuvinte, considerăm că hotărârile judecătorești trebuie să fie motivate în
asemenea măsură ca din conținutul acestora să putem răspunde cu fermitate la întrebarea ”de ce
instanța a decis astfel?”;
Susținem această ipoteză din punctul de vedere că, nu doar judecătorul trebuie să
deslușească esența actului de justiție, ci acesta trebuie, indirect, să se poziționeze în ipostaza
celor cointeresați în decizia instanței și să utilizeze un limbaj clar, explicit, care ar asigura
elucidarea tuturor circumstanțelor importante cauzei penale, în lipsa implicării unor cunoștințe
speciale de către cel ce realizează o incursiune asupra temeiniciei și esenței unei hotărâri
judecătorești penale.
Pentru a fi una de calitate, hotărârea judecătorească trebuie percepută de justiţiabil şi de
societate în general drept rezultatul unei aplicări pertinente a regulilor de drept, al unei proceduri
echitabile şi al unei aprecieri convingătoare a faptelor, fiind executabilă. Justiţiabilul va avea
atunci convingerea că a fost examinată cauza sa şi că a fost soluţionată corect, iar societatea va
percepe hotărîrea ca pe un factor ce poate restabili pacea socială.
Considerăm că motivarea hotărârii judecătorești penale nu neapărat trebuie să fie lungă,
ori argumentată în surplus, la aprecierea caracterului motivator al hotărârii judecătorești, trebuie
a fi luată în calcul puterea/greutatea motivării efectuate de către judecător. Astfel, motivarea
trebuie să aibă un caracter rezonabil, ținând cont de faptul că părțile trebuie să aibă senzația că au
fost auzite de către instanță și că cauza lor a fost examinată legal, dar, în același timp, într-un șir
de cauze a CtEDO, Curtea a concluzionat că obligația de motivare a hotărârilor judecătorești nu
impune sarcina de a oferi răspuns fiecărui argument înaintat de către părți (a se vedea Van de
Hurk c. Olandei din 19 aprilie 1994 şi Burg c. Franţei ). Modul în care obligaţia de a aduce
motive se aplică în funcţie de natura deciziei şi trebuie stabilit în lumina circumstanţelor cauzei
(a se vedea Ruiz Torija c. Spaniei şi Hiro Balani c. Spaniei, hotărîri din 9 decembrie 1994, şi
Helle c. Finlandei, hotărîre din 19 decembrie 1997).
De exemplu, în cauza Ruiz Torija c. Spaniei (hotărîre din 9 decembrie 1994) Curtea a
constatat că omisiunea instanţei judecătoreşti naţionale de a examina argumentul reclamantului
că acţiunea judiciară împotriva lui era prescrisă a constituit o violare a art. 6 al Convenţiei.
Omisiuni similare de a aduce motive suficiente au avut ca rezultat constatări ale violărilor art. 6
al Convenţiei în hotărîrile Hiro Balani (citată mai sus, § 27 şi 28), Suominen c. Finlandei (§ 34-
38, 1 iulie 2003), Salov c. Ucrainei, Popov c. Moldovei (no. 2), (§ 49-54, 6 decembrie 2005),
Melnic c. Moldovei (§ 39-44, 14 noiembrie 2006).
Cu toate acestea, judecătorul nu poate fi exonerat de obligația de a motiva hotărârile sale,
însă această obligație trebuie analizată pentru fiecare cauză în parte, în funcție de natura cauzei,
precum și de procedura de examinare.
În acest sens, ajungem la ipoteza conform căreia calitatea motivării unei hotărâri
judecătorești penale depinde de mai mulți factori, cum ar fi legislația națională, ori, anume în
baza legislației naționale judecătorul examinează o cauză penală, prin urmare, legislația trebuie
să fie destul de clară și stabilă, legislativul trebuie să evite crearea unei legislații teoretice și
iluzorii.
Un alt factor important al asigurării motivării hotărârilor judecătorești sunt resursele de
care dispun instanțele judecătorești.
Calitatea hotărîrilor judecătoreşti este direct determinată de mijloacele bugetare atribuite
sistemului judiciar. Instanţele nu pot acţiona eficient cu resurse umane şi materiale inadecvate.
Este necesară o retribuire adecvată a judecătorilor pentru a-i pune la adăpostul presiunilor vizînd
influenţarea sensului hotărîrilor lor şi, în general, a comportamentului lor5 şi asigurarea intrării
în magistratură a celor mai buni candidaţi. Asistenţa din partea unui personal administrativ de
grefieri calificaţi, precum şi colaborarea asistenţilor judiciari, care degrevează judecătorii de
munca de rutină şi pregătesc dosarele, pot ajuta în mod evident la îmbunătăţirea calităţii
hotărîrilor pronunţate de o instanţă. În lipsa resurselor financiare adecvate, funcţionarea efectivă
a sistemului judiciar, în vederea obţinerii unui produs de calitate, este imposibilă.
Necondiționat, considerăm acești factori extrem de importanți pentru asigurarea unei
calități a motivării hotărârilor pe măsură, însă, cu toate acestea, în opinia noastră, piesa cea mai
prețioasă în cadrul adoptării unei hotărâri judecătorești penale motivate sunt calitățile personale
și profesionale ale judecătorului. În acest sens, calitatea actelor de justiție poate varia în funcție
de profesionalismul, diligența, experiența judecătorului, independența și imparțialitatea sa,
precum și, însuși, calitățile sale personale, cum ar fi înțelepciunea, echitatea, corectitudinea și
onestitatea.
În prim plan atragem atenția caracterului de imparțialitate și independență de care se
bucură judecătorul la examinarea unei cauze, ori, aceste trăsături ale judecătorului sunt
prevăzute, la nivel de postulate, în prevederile art.116 al Constituției Republicii Moldova.
Conceptul de imparțialitate și independență presupune că judecătorul trebuie să analizeze cauza
fără a fi influențat de prejudecăți sau presiuni externe. Obiectivitatea în evaluarea probelor și a
argumentelor părților este fundamentală pentru o motivare corectă, care să inspire încredere.
Această calitate asigură că hotărârea nu este părtinitoare și că decizia reflectă doar faptele și
normele aplicabile.
Un rol extrem de important în asigurarea unei motivări calitative a actelor de justiție
penală îl ocupă studiile/cunoștințele profesionale ale judecătorului, acesta trebuie să fie bine
pregătit din punct de vedere juridic, să înțeleagă atât normele de drept intern, cât și pe cele de
drept internațional, inclusiv jurisprudența CtEDO. La fel, judecătorul trebuie să posede un
profund raționament juridic, care se rezumă la capacitatea de a interpreta și aplica legea într-un
mod logic și coerent este esențială pentru a argumenta temeinic soluția adoptată. Cu toate
acestea, judecătorul trebuie să posede abilități excelente de comunicare scrisă, pentru a exprima
motivele deciziei într-un limbaj clar, logic și accesibil, din punct de vedere al faptului că
hotărârea trebuie să fie ușor de înțeles nu doar pentru avocați, acuzatori de stat și de alți juriști, ci
și pentru părțile implicate, pentru a asigura transparența procesului.
În redactarea motivării, fiecare detaliu contează. O mică omisiune sau o evaluare
superficială a probelor poate afecta validitatea hotărârii și încrederea în justiție. Atenția la detalii
ajută la prevenirea erorilor și la asigurarea unei motivări solide. În acest sens, judecătorul trebuie
să fie capabil să analizeze un volum mare de informații și să extragă esențialul din probele și
argumentele prezentate. Totodată, trebuie să sintetizeze aceste informații pentru a le încadra în
contextul normativ.
Un element esențial în procesul de adoptare a unui act de justiție motivat sunt însuși
calitățile personale ale judecătorului. Deși, motivarea trebuie să fie strict juridică, un judecător
bun înțelege implicațiile umane și sociale ale deciziei sale. Empatia îi permite să motiveze
hotărârea într-un mod care să arate că părțile au fost ascultate și respectate. Tot în această ordine
de idei, judecătorii care motivează hotărâri complexe, mai ales în cauze penale de rezonanță,
trebuie să facă față presiunilor sociale și mediatice. Rezistența la astfel de presiuni le permite să-
și păstreze imparțialitatea și să motiveze corect.
Un judecător care motivează pe măsură hotărârile judecătorești îmbină pregătirea
profesională solidă cu calitățile morale și intelectuale necesare. Aceste trăsături contribuie la
elaborarea unor decizii care nu doar că respectă standardele legale, dar consolidează și
încrederea publicului în sistemul judiciar.
Concluzii.
În rezultatul realizării acestui studiu amplu referitor la standardul de motivare a actelor de
justiție penală, ajungem la concluzia că Republica Moldova se confruntă cu deficiențe în
motivarea hotărârilor, ceea ce a dus la condamnări repetate la CtEDO. Aceste condamnări
determină realizarea unui studiu continuu cu privire la calitatea actelor de justiție în raport cu
respectarea dreptului la un proces echitabil consfințit în art.6 CEDO. Din perspectiva Convenției
și a legislației procesual penale naționale, hotărârile trebuie să fie legale, întemeiate și motivate,
iar judecătorii sunt obligați să analizeze toate circumstanțele relevante ale cauzei pentru a
justifica deciziile luate. Astfel, judecătorii trebuie să ofere motive clare, coerente și fundamentate
pentru deciziile luate, ceea ce contribuie la transparența justiției, la posibilitatea exercitării căilor
de atac și la consolidarea încrederii în sistemul judiciar. Prin urmare, ajungem la ipoteza că
legislația națională și internațională oferă suport necesar pentru a asigura respectarea dreptului la
un proces echitabil din punct de vedere al adoptării unei hotărâri legale și motivate. Însă, în
pofida reglementărilor legislative, standardul de motivare a actelor de justiție trebuie apreciat în
baza practicii judiciare, ori acest standard este determinat de numeroși factori, principalii fiind,
natura și circumstanțele cauzei, procedura de executare și tipul actului de justiție.
Cu toate acestea, conchidem că standardul de motivare a hotărârilor judecătorești este un
aspect fundamental al înfăptuirii justiției, ținând cont de impactul colosal al unei hotărâri
judecătorești, din perspectiva că actele de justiție motivate corespunzător contribuie la
restabilirea păcii sociale, la percepția pozitivă asupra justiției și la prevenirea abuzurilor sau a
interpretărilor arbitrare ale legii.
Bibliografia:
1. Constituția Republicii Moldova;
2. Codul de procedură penală a Republicii Moldova nr.122 din 14.03.2003;
3. Convenția Europeană a Drepturilor Omului;
4. Avizul nr.11 din 2008 al CCJE privind Calitatea hotărârilor judecătorești;
5. Igor Dolea. Codul de Procedură Penală al RM (comentariu aplicativ), ediția a 2-
a. Chișinău, 2020;
6. Colectiv de autori. Manualul judecătorului pentru cauze penale. Chișinău, 2013;
7. Colectiv de autori. De la hotărâri judecătorești la justiție. Chișinău, 2021.
Cu deosebit respect de la autor,
Popov Ion, student, anul IV, Facultatea de Drept, al USM.
Membru al Echipei Sfat de Avocat
